Miriam Bercovici, una dintre ultimele supraviețuitoare ale deportărilor din Transnistria, cu origini din Botoşani, și un nume important în medicina pediatrică românească, s-a stins din viață la vârsta de 102 ani, pe 16 iunie. Anunţul trecerii sale în nefiinţă a fost făcut de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, alături de o imagine cu ea, adolescentă în curtea liceului „Carmen Sylva” din Botoșani. Miriam Bercovici are o poveste de viață fabuloasă, plină de suferință, dar și de demnitate, vocație și rezistență. Născută într-o familie evreiască din nordul Moldovei, Miriam Bercovici a fost deportată în 1941 din Câmpulung Moldovenesc în Transnistria. A ținut acolo un jurnal de ghetou, păstrat astăzi în format audio pe platforma AudioTribe. Pe 9 octombrie 1941 a început deportarea în masă a evreilor din Basarabia, Bucovina, Herța și Dorohoi cu destinația Transnistria, la ordinul auto-proclamatului Conducător și mareșal al României, Ion Antonescu, astăzi comemorată ca Ziua Holocaustului din România. Miriam Korber-Bercovici, în vârstă de 18 ani, și sora ei, Sylvia Korber-Hoișie, 13 ani, locuiau cu familia lor la Câmpulung Moldovenesc, în sudul Bucovinei, de unde au fost deportați toți evreii, deși acest teritoriu nu fusese ocupat în vara lui 1940 de trupele sovietice și deci nu exista pretextul pedepsirii evreilor pentru colaboraționism ca pentru cei din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța. “Trei kilometri de mers pe jos. Oamenii de pe margine, dintre care pe mulți îi cunoșteam, ne scuipau, ne înjurau, strigau la noi ‘Jidanii la Palestina!’. La început nu voiam să mă uit la ei, apoi mi-a venit să urlu și în final am lăsat ochii în jos. În Jurnalul meu l-am numit o Golgotă, doar fără deal și 14 opriri”, descria Miriam într-un interviu începutul deportării la Câmpulung Moldovenesc. De cealaltă parte a Nistrului era Moghilev unde evreii au fost duși în ghetou. Acolo au murit de dizenterie și inaniție doi bunici ai lui Mirjam și Sylviei. Tatăl lor a decis că pentru a supraviețui trebuie să plece de acolo. “Un soldat german care pentru bani buni a zis că ne poate duce spre un ghetou, într-o mașină militară germană cu prelată. Atâta țin minte că la o răscruce s-a oprit mașina și nemții – erau vreo doi soldați germani – au întrebat – Vreți să megem la Copaigorod sau la Giurin? Tata a întrebat – dar ce diferență este? La Giurin este o fabrică de zahăr. Ei, unde e o fabrică poți să lucrezi, a spus tata și a spus ‘Mergem la Giurin’. Și ăsta a fost norocul nostru. De ce? Giurin a fost un ghetou mai blând, deoarece nu era pe drumul mare, era pe o laterală. În ’44 n-am suferit nici la retragerea românilor și a nemților și nici intrarea rușilor nu a fost violentă. La Copaigorod toți evreii au fost omorâți”, povestea Miriam. La Djurin nu au fost împușcați evrei, spre deosebire de alte lagăre din Transnistria. Ghetoul era supravegheat de un singur jandarm român, mai tot timpul beat, după cum povestește Mirjam. Supraviețuirea era asigurată prin troc cu localnicii și cu ajutorul banilor trimiși de rude din România. “N-am dat de administrație românească. Banii intrau în ghetou prin ofițeri români care cu riscul vieții lor, dar cu dorință de câștig mare aduceau bani de la rude din România. Și se rețineau două rânduri de procente: procentul pentru el și procentul pentru comunitate. Din 1000 de lei ajungea la cel căruia i s-a trimis 5 – 600 de lei. Procente mari, de 20% și încă o dată pe atâta pentru comunitate ca să întrețină acea cantină pentru acei evrei care nu aveau niciun ban”, explică Mirjam. După doi ani și jumătate, când cursul războiului se schimbase complet și armata română se retrăgea în fața ofensivei Armatei Roșii, Mirjam a decis să plece de una singură spre România în aprilie 1944. A călătorit pe jos, prin trenuri ajungând mai întâi la Cernăuți, iar mai apoi la Botoșani, la bunicii materni unde l-a întâlnit pe tatăl ei care plecase mai devreme din ghettou. După război, Miriam Bercovici s-a angajat la primărie, ca traducător de rusă, și a terminat liceul în regim accelerat. A intrat în 1945 la Facultatea de Medicină și a fost una dintre cele trei absolvente cu notă maximă din prima promoție de pediatrie postbelică din România. Repartizată la Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului, a făcut prima gardă din istoria Secției de Pediatrie a Spitalului Fundeni în 1959. Deși urca toate treptele carierei universitare, în 1961 a fost exclusă din învățământ, în urma unui denunț anonim care o acuza că ar fi cerut emigrarea în Israel – acuzație nefondată. În anii ’70 a obținut doctoratul în științe medicale cu o teză în oncologie. A condus, până în 1992, secția de oncopediatrie a Spitalului Fundeni, apoi a lucrat încă 13 ani ca medic la domiciliu pentru persoanele vârstnice din comunitatea evreiască, dar și în paralel, timp de 7 ani, ca medic școlar la instituția privată Lauder. Sora sa, de profesie microbiolog, a făcut parte din echipa care a inventat celebrul Polidin. Moartea sa marchează dispariția unei generații care a cunoscut cele mai întunecate și mai luminoase capitole ale istoriei secolului XX. O viață discretă, dar impresionantă, care merită cunoscută și spusă mai departe.