La mai puțin de o lună după întoarcerea din captivitate, soldatul Valerii Zelenski, în vârstă de 57 de ani, a murit. El a fost ținut captiv în Rusia timp de peste trei ani și s-a întors acasă în cadrul unui schimb de prizonieri, în luna mai, scrie Ukrainska Pravda care citează Suspilne Donbas. Valerii Zelenski s-a născut în Ucraina, dar a locuit o perioadă în Rusia, în special în timpul anilor de școală. Fiica lui Valerii a spus că acesta avea o personalitate de lider și era implicat în sport. A studiat chimia anorganică în Sievierodonetsk, unde și-a cunoscut viitoarea soție. Valerii a obținut apoi un loc de muncă în poliție, ceea ce fusese visul său încă din copilărie. După ce a părăsit forțele de ordine, a încercat să se lanseze în antreprenoriat, dar în cele din urmă s-a înrolat în armată. În timp ce servea în Brigada 53 Mecanizată, Valerii a fost promovat sergent major și a câștigat respectul camarazilor săi de arme. „Când a început ofensiva, li s-a spus că era nevoie de soldați voluntari pentru a participa la asalt. Patruzeci și opt dintre ei au spus: «Mergem». Tatăl meu era unul dintre ei. Era genist și trebuia să amplaseze mine la pod. I-au spus: «Nu-ți face griji, Poliția Națională este acolo și te așteaptă, totul va fi bine», povestește fiica sa. În estul Ucrainei, Valerii a fost capturat de forțele ruse și a petrecut următoarele 39 de luni în captivitate. Familia lui Valerii a aflat că fusese luat prizonier abia câteva zile mai târziu. La acel moment, familia lui se ascundea în subsoluri din cauza atacurilor și nu avea întotdeauna acces la comunicații mobile. Fiica lui Valerii a spus că vestea capturării tatălui ei a fost o lovitură grea pentru ei. În cele din urmă, familia lui Valerii a reușit să părăsească Sievierodonetsk. „A fost un moment foarte stresant, când trebuie să te desprinzi de durere și să începi să-ți construiești o nouă viață. Să începi să cauți o locuință, să te refaci cumva, să cumperi ceva, dar nu vrei să faci nimic”, recunoaște ea. Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media În timpul captivității lui Valerii, familia lui a primit o singură scrisoare în care el spunea că rezistă și le cerea să-i sărute pe toți în numele lui. Valeriia a spus că tatăl ei era de mult timp pe lista pentru un schimb de prizonieri, dar tot nu se întorcea acasă. „De mai multe ori au schimbat alți Zelenski [...] Pentru ei, numele de familie Zelenski este ca o oportunitate, ca o păpușă voodoo. Și astfel, băieții se întorc și spun că acolo au fost torturați, că tatăl meu a fost torturat în fiecare zi”, a povestit Valeriia. Valeriia consideră că primul an al tatălui său în captivitate rusă a fost cel mai dificil, deoarece, la acea vreme, el se afla alături de așa-numita Republică Populară Donețk [formațiune cvasi-statală autoproclamată și nerecunoscută din regiunea Donețk – n.r.] și de Wagneriți [luptători ai Grupului Wagner – n.r.]. „Această combinație și tortura nu erau doar crude, ci și inumane. Dar el a rezistat. A rezistat încă doi ani. Și mi-a spus: «Fiica mea, am rezistat pentru că practic Kyokushin [un stil de karate – n.r.]. Am disciplină și sunt puternic. Mușchii mei m-au protejat», își amintește Valeriia. Pe 25 mai 2025, familia lui Valerii a primit informația că Valerii a fost adus acasă. „Mai întâi, a venit un mesaj text prin centrul de coordonare. Apoi ne-au informat prin Diia [o aplicație de stat pentru servicii online – n.r.]. Am făcut chiar și capturi de ecran pentru că nu-mi venea să cred. Scria: „Așteptați un telefon”. Eram foarte nervoși. Am plâns cu toții de fericire, pentru că cel mai cumplit coșmar din viața noastră se terminase în sfârșit. Voiam să-i spunem să nu-și facă griji, pentru că știam că era foarte îngrijorat pentru noi”, își amintește Valeriia evenimentele din acea zi. „Primul lucru pe care l-a spus a fost: «Nu am trădat pe nimeni». Pentru el, acestea sunt cuvinte de onoare. Asta era mai presus de orice altceva. Nu a turnat pe nimeni. Nu a înscenat nimic. Nu a dezvăluit nimic. Era gata să îndure absolut totul, dar nu ar fi înscenat nimic nimănui”, spune Valeriia. După ce s-a întors acasă, bărbatul era fericit că, pe lângă cele două nepoate pe care visase să le crească, acum avea și un nepot. Când medicii l-au întrebat dacă are gânduri suicidale, el a răspuns că are pentru ce trăi, deoarece „copiii îl așteaptă; lumea îl așteaptă”. A adăugat că are „o viață întreagă de trăit”. „S-a întors fără mușchi, pentru că trecuse prea mult timp. Trebuie să înțelegeți că băieții de acolo sunt literalmente la limita dintre viață și moarte. El a spus: «Trei oameni au murit printre noi din cauza torturii. Și când eram într-o stare foarte proastă și mi-am dat seama că orice era posibil, l-am rugat pe Dumnezeu: «Te rog, lasă-mă să văd ochii iubitei mele»”, a povestit Valeriia. Ea a menționat că raportul medical al lui Valerii privind experiențele sale în captivitate enumera aproape toate tipurile posibile de tortură. Bărbatul s-a întors din captivitatea rusă cu mai multe leziuni, inclusiv un umăr și un braț care nu mai funcționau. După întoarcerea în Ucraina, Valerii a primit asistență medicală, dar starea lui s-a deteriorat rapid. În cele din urmă, Valerii a ajuns la terapie intensivă. Medicii au suspectat că Valerii avea probleme cu pancreasul, pe care l-au tratat activ. În cele din urmă, a fost supus unei intervenții chirurgicale, în timpul căreia s-a descoperit că toate organele sale interne erau distruse. Bărbatul a murit pe 16 iunie, la mai puțin de o lună după întoarcerea din captivitate. „Necroza nu era doar la pancreas. Este ceva ce nu se poate vedea cu ochii, ceva ce testele nu arată. El rezista doar prin forța voinței. Primul sentiment este durerea nesfârșită că persoana iubită nu mai este acolo. Pur și simplu l-au torturat până la moarte. Dar există bucurie în faptul că el nu mai simte acea tortură”, a recunoscut Valeriia.