Venind dinspre Prut, pe întinderea nordică a Moldovei, chiar înainte de a intra în Darabani, un indicator discret te ghidează spre Cimitirul Evreiesc. Așezat pe un deal, de aici se deschide o panoramă amplă asupra târgului Darabani, un loc ce găzduiește acum două biserici, dar care odinioară se mândrea cu până la opt sinagogi. Niciuna nu a supraviețuit. Prima sinagogă a fost ridicată în 1853, an în care a început să funcționeze și prima baie rituală. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1883, Darabaniul număra 20 de școli confesionale, o școală Talmud Torah și șase sinagogi. Numărul lor a crescut la opt în perioada interbelică, mărturie a unei comunități evreiești vibrante și prospere. Cimitirul nu-i ușor de găsit. E ascuns bine de natură, o colecție de pietre funerare învăluite de verdeață, la capătul unui drum prin câmp, urmărind o mică pădurice. Odată ajuns acolo, ești întâmpinat de o scenă uimitoare: natura a revendicat locul, transformându-l într-un habitat unde copacul, rădăcinile, iarba, frunzele și piatra de mormânt par să fi devenit un tot unitar. E o fuziune aproape mistică între memorie și natură sălbatică. Ultimul mormânt datează din 1984. Cel mai vechi, probabil din secolul al XIX-lea, marchează începuturile comunității evreiești stabilite aici, venite din Imperiul Țarist. O poveste lungă, încă nespunsă în totalitate. Ceea ce sare cel mai tare în ochi aici este modul în care natura, cu o forță implacabilă, cucerește și sfărâmă piatra și, odată cu ea, memoria. E un cimitir ce aparține unei comunități cu o memorie extraordinară – un „popor al cărții”, care și-a sculptat aducerea aminte în pietre și, mai ales, în texte. Dar acum, comunitatea a plecat. Aici, vezi o realitate dură: cum memoria, fără oameni care să o întrețină, moare, chiar și atunci când este sculptată în cea mai rezistentă piatră. Natura și timpul sfărâmă tot și duc la uitare, ștergând orice urmă dacă nu există oameni care să îngrijească și să recupereze. Memoria trebuie întreținută, la fel ca un cimitir. Odată abandonată, iarba o sufocă, o șterge. „ Aici vezi un lucru dur: cum memoria fără oameni moare chiar şi când este sculptată în cea mai tare piatră. Natura şi timpul sfarmă tot şi dă uitării tot. Șterge totul dacă nu ai oameni care să o îngrijească şi recupereze. Memoria trebuie întreținută – precum un cimitir. Odată abandonată vin ierburile şi o sufocă, o şterge. Nu ştiu ce se poate face. Dar aceste pietre de mormânt roase de timp, sfărâmate de rădăcini, acoperite cu licheni şi straturi de ierburi stau mărturie şi spun: uitarea e mai puternică decât memoria şi chiar decât moartea. Dar cât mai sunt merită să le vedem şi să ne mai amintim. Urzicile boierești, cum le ziceam noi, mi-au reamintit de copilărie: m-au pișcat serios. Dar cică sunt bune de reumatism”, spune scriitorul Vasile Ernu. Foto: Vasile Ernu Urmareste-ne pe Google News