Jurnaliștii de la CNN scriu despre numărul mult mai mare de fobii și anxietăți la cei mici, cum le recunoaștem și ce e de făcut. „Avem nevoie de sprijinul dumneavoastră pentru a putea oferi în continuare jurnalism onest și a lupta cu corupția și dezinformarea, pentru a scrie despre situația reală, nu versiunea oficială cosmetizată oferită de autorități. Poate că erau monștri sub pat, hoți care intrau în casă sau fantome care pândeau în întuneric și îți trimiteau fiori pe șira spinării când erai mic. Mulți oameni își amintesc clar cele mai mari temeri din copilărie, dar, de obicei, reușesc să le depășească odată cu trecerea timpului. Totuși, pentru unii copii și părinții lor, poate fi dificil să facă diferența între fricile normale și cele care se transformă în fobii mai serioase sau tulburări de anxietate. Frica este o parte normală a dezvoltării umane și funcționează ca un mecanism de supraviețuire, ajutând copiii și adulții să evite comportamentele riscante. Însă, atunci când fricile devin copleșitoare sau afectează funcționarea zilnică, ele pot fi clasificate drept fobii sau tulburări de anxietate, a explicat Thomas Ollendick, profesor de psihologie la Virginia Tech, cunoscut pentru activitatea sa cu copii și adolescenți. Dacă tulburările de anxietate și fobiile nu sunt tratate, copiii riscă să dezvolte probleme psihiatrice sau medicale suplimentare, care îi pot afecta și la vârsta adultă, potrivit lui Wendy Silverman, director al Programului pentru Tulburări de Anxietate și Stări Emoționale din cadrul Yale Child Study Center, profesor de Psihiatrie Pediatrică și profesor de psihologie la Yale School of Medicine. Copiii pot dezvolta fobii sau tulburări de anxietate dintr-o varietate de motive, inclusiv factori genetici, experiențe negative directe legate de un eveniment sau un obiect, observarea altor persoane sau expunerea la informații înfricoșătoare, a explicat Silverman. Tulburările fobice și de anxietate sunt, de asemenea, relativ frecvente în rândul copiilor. Aproximativ 1 din 3 copii și adolescenți sunt afectați de aceste tulburări, iar rata acestora a crescut semnificativ de la începutul pandemiei de Covid-19, conform cărții The Parents’ Guide of Psychological First Aid: Helping Children and Adolescents Cope With Predictable Life Crises (la care Silverman a contribuit). Noi temeri și anxietăți tind să apară și să varieze pe măsură ce copiii și adolescenții cresc și se adaptează la medii noi, a spus Silverman. Bebelușii și copiii mici manifestă adesea frică față de zgomote puternice, persoane necunoscute și separarea de părinți. Odată ce copiii ajung la vârsta preșcolară și încep să se implice mai mult în jocuri imaginative, pot dezvolta temeri legate de fantome, monștri și animale mici. Când ajung la adolescență și încep să aibă mai multe experiențe din lumea reală, este obișnuit să dezvolte temeri legate de anxietatea socială, mai ales atunci când se simt supuși atenției sau judecății celorlalți. Primul pas în abordarea unei tulburări de anxietate sau a unei fobii este recunoașterea simptomelor care depășesc limitele unei frici obișnuite. Părinții pot avea dificultăți în identificarea anumitor anxietăți, mai ales dacă un copil nu prezintă simptome clasice – refuzul mâncării, greață sau evitarea ieșirii din casă – sau dacă ezită să-și împărtășească temerile, a remarcat Ollendick. Pentru a ajuta părinții să distingă dacă o frică s-ar putea transforma într-o tulburare mai gravă, experți precum Ollendick și Silverman analizează frecvența, intensitatea și durata fricii. Citând cea de-a cincea ediție a Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM-5), Ollendick și Silverman au menționat că fricile ar trebui să persiste cel puțin șase luni pentru a fi considerate o fobie sau o tulburare de anxietate semnificativă din punct de vedere clinic. Totuși, dacă o frică împiedică dezvoltarea sau funcționarea normală a copilului, afectează dinamica familiei sau are un impact negativ asupra performanțelor școlare, este posibil ca aceasta să fi evoluat într-o problemă clinică serioasă. În astfel de cazuri, poate fi nerezonabil pentru părinți să aștepte înainte de a solicita sprijin profesional, a spus Silverman. Când încearcă să gestioneze fricile copiilor, mulți părinți au tendința instinctivă de a interveni pentru a-i proteja de suferință. Cu toate acestea, Silverman avertizează asupra acestei abordări, cunoscută sub numele de protecție sau acomodare parentală, care poate oferi o ușurare temporară copilului, dar întărește frica în loc să ajute la depășirea cauzei reale a acesteia. Dacă părinții au propriile anxietăți care îi determină să reacționeze exagerat sau inadecvat, este important să recunoască acest lucru și să adopte un comportament mai sănătos, oferind astfel un model pozitiv pentru copilul lor. În plus, părinții ar trebui să găsească un echilibru între recunoașterea temerilor copilului și discutarea măsurilor de siguranță, evitând să accentueze pericolele sau consecințele negative ale unui eveniment sau obiect, a explicat Ollendick. Gestionarea fricilor legate de amenințări reale, precum bullyingul în școli sau dezastrele naturale, poate fi deosebit de dificilă. Totuși, Ollendick și Silverman recomandă cu tărie încurajarea unui dialog deschis, care poate ajuta la reducerea anxietății și a sentimentelor de izolare sau rușine. Părinții își pot împărtăși, de asemenea, emoțiile într-un mod adecvat vârstei copilului, pentru a arăta că este sănătos să discuți despre subiecte dificile și să fii vulnerabil în fața celorlalți. În unele cazuri, explicarea faptului că anumite temeri sunt legate de evenimente cu probabilitate redusă sau crearea unui plan concret poate oferi un sentiment de siguranță, a spus Silverman. Părinții ar trebui să încurajeze copiii să-și înfrunte temerile, în loc să adopte comportamente de evitare. În special pentru copiii mai mici, recompensa pozitivă poate fi o metodă eficientă pentru a-i motiva să își confrunte fricile. Mici recompense – precum un joc preferat sau o înghețată spontană – ar trebui oferite cât mai curând posibil după ce copilul face un pas înainte în depășirea fricii, pentru a-i consolida încrederea, potrivit lui Silverman. Dacă anxietățile copilului persistă mai mult de șase luni, în ciuda eforturilor depuse acasă, este esențial ca părinții să caute sprijin profesional calificat, a spus Silverman. Atunci când apelează la ajutor de specialitate, copiii mai mici pot avea dificultăți în recunoașterea și exprimarea emoțiilor lor. Părinții pot oferi informații valoroase psihologilor urmărind comportamentele copilului și colectând feedback de la profesori sau alți îngrijitori, a explicat Ollendick. Silverman a adăugat că terapia cognitiv-comportamentală, în special terapia prin expunere, s-a dovedit extrem de eficientă în tratarea anxietății și fobiilor. Terapia prin expunere introduce treptat obiectul sau situația temută într-un mod controlat, începând cu pași mici și crescând progresiv intensitatea. De exemplu, dacă unui copil îi e teamă de câini, acesta ar putea începe prin vizionarea unor imagini cu câini, apoi observarea unui câine de la distanță, printr-o fereastră, și, în cele din urmă, interacționarea cu un câine mic și blând, a explicat Silverman. Pe măsură ce copilul devine mai confortabil, părinții ar putea lua în considerare o vizită într-un parc, unde copilul poate fi în preajma câinilor care sunt ținuți în lesă de către stăpânii lor. Articolul original poate fi citit AICI.