Astăzi, pe 17 august, se împlinesc 157 de ani de la nașterea lui Ion Păun-Pincio, un nume important, dar adesea subapreciat, al literaturii române. Născut în 1868 în satul Mihăileni din județul Botoșani, el a fost un poet talentat a cărui viață scurtă și plină de greutăți a lăsat în urmă o moștenire literară profundă, dar prea puțin cunoscută. Ion Păun-Pincio provenea dintr-o familie relativ înstărită. Tatăl său era subprefect, iar mama sa provenea dintr-o familie de intelectuali bucovineni. A urmat școala primară în Mihăileni, apoi a studiat la Botoșani și Iași. Deși a început studii la Conservator, lipsa banilor l-a obligat să renunțe, o situație care i-a marcat întreaga existență. Pseudonimul său, „Pincio”, a apărut după o călătorie în Italia, alături de poetul Dimitrie Anghel. L-a adoptat după faimoasa Grădină Pincio din Roma, o imagine care, prin frumusețea și melancolia sa, pare să-i fi definit și creația. Debutul său literar a avut loc în 1888, în revista Familia. A colaborat cu numeroase periodice importante ale vremii, cum ar fi Contemporanul, Adevărul și Vieața, afirmându-se ca o voce promițătoare în peisajul literar. Viața sa profesională a fost o succesiune de slujbe modeste, de la diurnist la telegraf, la redactor pentru ziarul socialist Lumea Nouă. Un episod notabil din biografia sa a fost cel în care a lucrat ca și casier la berăria Bene Bibenti, deținută de însuși I.L. Caragiale. În ciuda talentului său, Ion Păun-Pincio a trăit în condiții financiare precare, ceea ce i-a afectat grav sănătatea. A renunțat la posturile modeste pe care le avea, deoarece erau prea solicitante, agravându-i starea de sănătate. Într-una dintre scrisori, el scria: „Trebuia sau să mă lipsesc de o bucată de pâine … oricum, nedreptatea ce mi s-a făcut mi-a strâns inima de durere”. A murit la o vârstă tragic de tânără, la doar 26 de ani, pe 30 decembrie 1894, din cauza unei septicemii. Chiar dacă a dispărut prea devreme, Ion Păun-Pincio a lăsat o moștenire literară valoroasă. Stilul său poetic este profund melancolic, cu influențe clare din opera lui Mihai Eminescu, dar și cu nuanțe specifice curentelor pre­sămănătoriste și poporaniste. Printre cele mai cunoscute poezii ale sale se numără „În urma despărțirei” și „Când trec…”, iar printre operele sale în proză se numără „Bietul Gheorghe” și „Moș Iordan”. Recunoașterea valorii sale a venit postum. În 1948, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române, alături de nume precum Mihai Eminescu și Ștefan Luchian, o dovadă a impactului pe care l-a avut în ciuda vieții sale scurte și pline de suferință. Moștenirea sa continuă să trăiască prin volumele de versuri și proză publicate după moartea sa, care ne oferă o perspectivă asupra sensibilității și talentului unui poet care a ars prea repede, dar a lăsat o amprentă de neșters. Urmareste-ne pe Google News